Plecăm de la premisa că nu putem oferi cuiva motivaţie.
Tot ce putem face este să unlock motivation, să ajutăm o persoană să descopere motivaţia, să o deblocheze. Dar mingea e la el, vorba lui Hagi.
Dacă te gândeşti să începi să mergi la sală sau dacă ai mai avut iniţiative dar nu te-ai putut ţine, tu deja ai motivaţie. Deci nu asta este problema.
Problema poate fi una dintre următoarele: aşteptări setate greşit, mediu nepotrivit, început prea „în forţă” pe care nu îl poţi menţine, abandon ca răspuns la sentimentele de incomepetenţă şi lipsă de control.
Self-Determination Theory sau Teoria Autodeterminării este o teorie a motivaţiei care ne spune câteva lucruri foarte importante pe care dacă le înţelegem şi le punem în practică, vom ajunge să fim mai motivaţi, mai conştienţi şi mai de succes.
Ce ne spune?
- Ne spune că omul are o înclinaţie naturală spre creştere. Adică vrea să fie mai bun, vrea să progreseze, vrea să se depăşească. (asta înseamnă că deja e motivat, că are motivaţie din „fabrică”)
- Ne mai spune că dacă vrem să creştem motivaţia, să fim mai buni într-un anumit domeniu şi să ne simţim mai bine, avem nevoie de 3 lucruri, de 3 nevoi psihologice: autonomie, competenţă şi conexiune/relaţionare
Autonomie – faci sport pentru că vrei, din proprie iniţiativă, pentru că îţi place ŞI ai autonomie în cadrul sportului, ai un anumit grad de alegere, participi la decizii (decizi cât de des te antrenezi, cât de tare tragi, modifici exerciţii, schimbi exerciţii, alegi provocări, ţi se cere feedback-ul)
Competenţă – progresezi, îţi creşti aptitudinile, alegi provocări, faci faţă provocărilor, setezi obiective noi, devii mai bun, mai eficient, mai capabil şi mai abil, primeşti feedback pozitiv
Conexiune – simţi că faci parte dintr-un grup, că eşti ascultat, că eşti băgat în seamă, că eşti apreciat, ai cu cine să vorbeşti, primeşti sprijin (tehnic, emoţional) atât de la antrenori cât şi de la colegi, te întâlneşti cu ei şi în alte medii
Această teorie are ca scop creşterea motivaţiei intrinseci/interne şi a stării de bine.
Teoria ne spune că omul se situează pe un continuum, de la amotivaţie, la motivaţia controlată (sau determinată din exterior), până la motivaţia intrinsecă/internă (autodeterminată).
Când se află la stadiul de amotivaţie/amotivare un sportiv nu mai găseşte nici un sens în a se mai antrena, a mai duce acel stil de viaţă.
Nu mai vrea să facă asta nici pentru motive externe, nici pentru motive interne.
Deseori, această stare este rezultatul sentimentelor de incompetenţă şi a lipsei de control
(să ridice mână cine s-a lăsat de o activitate, cum ar fi mersul la sală, din cauza acestor două sentimente!), dar şi a dificultăţii de a înţelege relaţia dintre acţiune şi rezultat.
Apoi urmează motivaţia controlată, determinată de factori externi, cum ar fi pedeapsa, faptul că „trebuie”, un premiu, recunoaşterea primită de la alţii, scăparea de vină etc.
În capătul continuumului este motivaţia intrinsecă, autodeterminată, adică fac sport de dragul sportului, pentru satisfacţia pe care o produce comportamentul în sine, că îmi place.
Chiar înainte de acest punct, motivaţiile externe devin parte a valorilor personale şi a stilului de viaţă. Adică recunosc ceea ce câştig de pe urma comportamentului, dar vreau să fac asta, ţine de mine, nu sunt controlat extern.
Deci pot să mă antrenez şi pentru că mă face să mă simt bine, să funcţionez mai bine, că îmi place procesul şi ceea ce câştig din el, că face parte din stilul meu de viaţă sănătos, că mă ajută să mă dezvolt fizic şi psihic.
Devii tot mai autodeterminat, pe măsură ce internalizezi tot mai mult motivele datorită cărora faci un comportament. Poţi începe un obicei din multe motive externe, dar pe parcurs poţi să internalizezi aceste motive.
De exemplu, la început poţi merge la sală că trebuie, că ai nişte probleme de sănatate, că n-ai forţă şi energie, iar mai târziu continui să mergi pentru aceleaşi motive, dar pentru că vrei tu asta, pentru că îţi place, pentru că obiceiul devine parte din tine.
Această teorie ne arată că cei care dispun de (sau mai bine zis, cărora le este cultivată) o motivaţie intrinsecă mai crescută au performanţe mai bune, au o stare de bine mai ridicată, au o disponibilitate mai mare la efort, au o integrare mai bună în mediul social, se angajează mai bine în sarcini, au o aderenţă crescută şi sunt mai rezilienţi la stres. (gândeşte-te la mersul la sală!)
Teoria autodeterminării poate fi un răspuns şi la întrebarea „de ce unele persoane sunt mai auto-motivate şi mai determinate, iar altele mai puţin?”.
Mediul din care provin şi (mai ales) mediul în care desfăşoară activitatea respectivă, ambele influenţând tipurile de motivaţie, pot forma caractere şi perspective diferite.
Un mediul rigid şi restrictiv, unde nu ţi se iau în considerare părerea şi dorinţele, unde nu se pune accent pe dezvoltarea treptată a abilităţilor, unde nu simţi că eşti parte dintr-un grup şi că eşti ascultat şi apreciat, e o reţetă aproape sigură pentru un parcurs de scurtă durată. (gen luni m-apuc, joi mă las)
În schimb, când mediul şi relaţiile sunt sănătoase, oamenii prosperă.
Un mediu stabil şi care oferă siguranţă din punct de vedere psihologic, îţi permite să explorezi, să accepţi provocări, să fii confortabil cu a fi inconfortabil, să te depăşeşti, să te simţi bine şi să te ţii.
Referindu-ne la sălile de fitness sau la centrele sportive (dar asta poate fi valabil în orice mediu), caută sala unde îţi sunt satisfăcute aceste trei nevoi psihologice: autonomia, competenţa şi conexiunea, şi îţi promitem că nu te vei mai lăsa după 2 luni. Peace out!
Îţi promit că o să-ţi placă şi următoarele articole (Nu crezi? Punem pariu? Dacă pierd, îţi ofer o săptămână gratuită la TTC, aici):